Şi te trezeşti într-o dimineaţă, după mulţi ani, şi nu recunoşti patul, nu recunoşti omul, nu recunoşti pisica. Şi te gândeşti ca poate visezi, că poate încă nu te-ai trezit şi te uiţi în jur şi încerci totuşi să te regăseşti în realitate... Şi totusi parcă este chiar casa ta, casa în care locuieşti de 6 ani, dar parcă azi nu-ţi mai aparţine, parcă în dimineaţa asta nu mai e acasă.
Te ridici din pat, speri să treacă sentimentul ăsta ciudat şi să te reechilibrezi în propria-ţi viaţă. Te duci, faci cafeaua, în timpul ăsta încerci să-ţi aminteşti ce ai visat... poate visul te-a făcut să te înstrăinezi... şi totuşi, tu niciodată nu-ţi aminteşti ce visezi...
Se trezeşte şi el... vine lângă tine să te pupe... te enervează, il respingi... Ai senzaţia că este străin, că nu-i al tău şi că te-ar enerva să te pupe... Desigur, primeşti întrebarea: dar acum ce mai ai? Răspunsul ar trebui să fie: nimic dragule, îmi eşti străin şi mă enervezi şi nu am chef să te pup, şi totuşi îi zici: mă ştii cum sunt dimineaţa...
Da, pentru că în fiecare dimineaţă te trezeşti in patul altcuiva, trăind viaţa altcuiva, cu şotul altcuiva, cu visele altcuiva...
